”UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!”

După 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau, încă din secolele al XVII-lea și mai ales

al XVIII-lea, o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională.

În jurul anului 1848 s-a afirmat din plin dorința de unire a românilor într-un stat național. Această dorință internă de unire a majorității românilor s-a potrivit cumva cu anumite împrejurări pe plan internațional, împrejurări care au trebuit folosite de români pentru  obținerea sprijinului marilor puteri.

În acest fel este numită uneori unirea Țării Românești și Moldovei, care în 1859, la întinderea lor de

atunci, reprezentau cam o treime din teritoriul locuit de români. Celelalte două treimi se vor adăuga

ulterior României, mai ales în 1918. Dar, prin urmările sale, gestul de unire de la 1859 a fost o mare

acțiune de voință românească și o împlinire de excepțională importanță, dătătoare de ton pentru ceea ce

avea să vină. Locuitorii celor două țări știau – unii încă din Evul Mediu – că alcătuiau unul și același

popor, cu origine, limbă, religie, tradiții și cultură comune, și că ei erau despărțiți doar prin granițe

politice pe care nu ei le fixaseră. Mai știau că și românii din Transilvania făceau parte din același popor,

numai că aceștia erau dominați de o minoritate și nu puteau participa la conducerea propriei țări. De aceea, conducătorii românilor au decis că primul pas trebuia făcut prin unirea celor două țări din afara

arcului Carpaților, în care românii erau stăpâni. În interior nu trebuia depus un efort prea mare, pentru că

voința de unire era clară și se exprima răspicat prin partida națională.

Consultarea locuitorilor  celor două țări urma să se facă prin două adunări alese ale tuturor categoriilor sociale din Moldova și Țara Românească. În ciuda încercării Austriei și Turciei de a […]