24 ianuarie – Mica Unire
”UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!”
După 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau, încă din secolele al XVII-lea și mai ales
al XVIII-lea, o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională.
În jurul anului 1848 s-a afirmat din plin dorința de unire a românilor într-un stat național. Această dorință internă de unire a majorității românilor s-a potrivit cumva cu anumite împrejurări pe plan internațional, împrejurări care au trebuit folosite de români pentru obținerea sprijinului marilor puteri.
În acest fel este numită uneori unirea Țării Românești și Moldovei, care în 1859, la întinderea lor de
atunci, reprezentau cam o treime din teritoriul locuit de români. Celelalte două treimi se vor adăuga
ulterior României, mai ales în 1918. Dar, prin urmările sale, gestul de unire de la 1859 a fost o mare
acțiune de voință românească și o împlinire de excepțională importanță, dătătoare de ton pentru ceea ce
avea să vină. Locuitorii celor două țări știau – unii încă din Evul Mediu – că alcătuiau unul și același
popor, cu origine, limbă, religie, tradiții și cultură comune, și că ei erau despărțiți doar prin granițe
politice pe care nu ei le fixaseră. Mai știau că și românii din Transilvania făceau parte din același popor,
numai că aceștia erau dominați de o minoritate și nu puteau participa la conducerea propriei țări. De aceea, conducătorii românilor au decis că primul pas trebuia făcut prin unirea celor două țări din afara
arcului Carpaților, în care românii erau stăpâni. În interior nu trebuia depus un efort prea mare, pentru că
voința de unire era clară și se exprima răspicat prin partida națională.
Consultarea locuitorilor celor două țări urma să se facă prin două adunări alese ale tuturor categoriilor sociale din Moldova și Țara Românească. În ciuda încercării Austriei și Turciei de a falsifica rezultatul alegerilor, până la urmă cele două adunări (numite ad-hoc, semn că erau convocate numai pentru acel scop anume) au votat în 1857 rezoluții aproape identice, care exprimau cele mai generale dorințe ale românilor: unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România; prinț străin ereditar dintr-o dinastie domnitoare a Europei, al cărui urmași să fie crescuți în religia țării; respectarea drepturilor și a autonomiei noului stat, pe baza vechilor tratate româno-otomane; neutralitatea pământului Principatelor; o adunare obștească și în care să fie reprezentate toate interesele națiunii.
După o bine organizată propagandă și după o pregătire intensă prin adunări, mesageri, presă, alte publicații etc., partida națională a stabilit o strategie de unire și a trecut la alegerea domnului. Primii au ales moldovenii la Iași, la 5 ianuarie 1859, anume colonelul Alexandru Ioan Cuza, fruntaș de la 1848, un om nou, fără sânge domnesc, dar dornic de progres și democrație. La 24 ianuarie, după câteva săptămâni dramatice și după zile în care poporul a înconjurat sala de ședințe, adunarea l-a ales domn al Țării Românești, în unanimitate, tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Entuziasmul popular a fost deosebit, venit din inimă și meritat, iar poporul român în întregimea lui, chiar
și cel din provinciile ocupate încă de străini, a văzut în acest act începutul formării noii Românii.
Cuza a domnit sub numele de Alexandru Ioan I și a avut două perioade bine conturate de domnie: prima, între 1859-1862, a avut în atenție lupta pentru recunoașterea internațională a dublei sale alegeri și pentru înfăpuirea și acceptarea unirii depline; a doua, între 1863-1865, a însemnat modernizarea României prin înfăptuirea unor reforme adânci în întreaga societate (secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, o nouă Constituție, legea instrucțiunii publice etc.).
La 11 februarie 1866, în urma unui complot, domnitorul a părăsit tronul și țara, cu urarea: Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Să trăiască România! A murit în 1873, în Germania, și a fost înmormântat în țară, însoțit de miile de țărani pentru a căror soartă mai bună se zbătuse în viață.
Muzeul Județean Ialomița deține în colecția sa lucrarea Cea din urmă fotografie oficială a M.S.
Domnitorului Alexandru Ioan I. Cuza (carton imprimat, 43/56 cm, nr. inv. 1786). Piesa de patrimoniu a fost donată în anul 2005 de către cunoscutul istoric, dr. Georgeta Filitti, alături de alte obiecte deosebit de importante pentru istoria modernă.
Planșa cuprinde fotografia domnitorului Alexandru Ioan I. Cuza în medalion central, înconjurată de fotografiile a 95 de ofițeri care făceau parte din Statul Major General al Armatei Române.
Tabloul dedicat lui Alexandru Ioan Cuza, după abdicarea forțată, de către o parte dintre ofițerii care constituiau Statul Major General, marchează prețuirea acestora pentru fostul domnitor și recunoaşterea rolului pe care acesta l-a avut în reformarea și modernizarea armatei Române.
Duminică, 24 ianuarie, va avea loc în mediul online dezbaterea pe tema ”Familiei Cuza…scrisori din viitor!”, inițiată de dna prof. Dinu Gica, Inspector Școlar pentru istorie și științe socio-umane, în parteneriat cu Muzeul Județean Ialomița. La această activitate vor participa profesorii coordonatori ai proiectului: Stan Adrian-Sorin, Cîțu George, Podaru Daniela, Ionescu Carmen.